azi şi, de fapt, de o vreme considerabilă (dar numai în ceea ce priveşte viteza de elasticare a minţii şi simţurilor) mă simt în vizită pe toate planetele cunoscute şi necunoscute. sărut fiecare grăunte de zâmbet ce-l întâlnesc în cale (cosmic şi el), ating locuri nemaivăzute de nimeni şi mă petrec (spre acolo) în compania tonurilor celei mai crăcănate minţi întâlnite. pe ea am întâlnit-o pe o planetă marţiană. aşa se zice la sfertul poveştii.

Dragă Iulia,

aici totul este bine. :) îţi scriu stând pe covorul multicolor şi oval. leonard cohen e pus la maxim sub urechile mele, iar geamul e deschis tot la maxim. în jurul meu se află o tonă de cărţi, vederi, poze şi multă finlandeză, răsfirate în toate colţurile camerei şi nu numai. dorul de tine are gust de nucă proaspătă şi îndulcită- gata de pus în cozonac. aştept să mă ia şi pe mine o gripă (ne)porcină. seara şi noaptea citesc, în principiu, din gura lui ilodor. o să-ţi prezint şi ţie cândva cartea asta. e groasă tare şi îmi procur de acolo o serie infinită de stări şi bunătăţi. dejul nu mă seacă şi mă gândesc des la tine. din ce în ce mai des. vezi, chiar dacă nu am mai vorbit de un car de ani, eu îţi urmăresc imaginar mişcările (mai ales când eşti în rochia verde care te arcuieşte şi-ţi dă tonuri de toate anotimpurile) şi sunt cu tine de multe ori în clasa a 7-a şi a 6-a, în prima bancă. îţi zâmbesc şi te ascult ca şi cel mai silitor elev… and i miss you so much. iulia mea.

ştiu că îţi începi fiecare zi cu tot soiul de fericiri; somnambule, cu miros de toamnă ce nu se mai termină, cu gară, ceai şi dulapul cu haine, geanta ta neagră şi teste de verificare. la anu’ o să te angazez pe post de mentor şi o să vin la tine sărind într-un picior să-ţi spun că elevii nu mă ascultă sau că mă prea ascultă, că ce să fac, doamne, nu le pot da decât note mari. in my secret life tu eşti tot în vârful patului de cămin sau tot în pielea de iulia-never-stresată. tu fată, tu! înţelegi că mi-e dor rău de tine? :(

tu să ai grijă să nu ţi se risipească bunătatea de zâmbet. să ai parte de mii de fericiri mărunte şi pe toate să le guşti; să fii nesătulă. tu iulia, tu. eu o să am grijă să-mi prelungesc la infinit stările de bine, să ies cu luigi la cafele târzii, să-mi recite poeme cu voci transformate şi să căutăm diane te mic. azi plec la cluj, la expoziţia de picturi nebune a lui emi.o să dorm la monicita şi, cel mai mult, o să am o zi şi seară de studentă târzie. te iau şi pe tine. aşa, ca întotdeauna.

acum te las, mă duc să-mi pun gândurile în bagaj şi să mi le aranjez pe cele de pe păr şi frunte (nu-s încreţite, dar le apretez).

 

 

stă singură acolo, în patul acela care aproape că i-a devenit loc de luat prânzul şi cina, medicamentele şi fructele care şi ele zac pe masa de lângă ea; să-i fie aproape şi să nu depună prea mult efort atunci când simte nevoia să-şi îndulcească gustul amar lăsat de cele nouă pilule pe care le ia de trei ori pe zi. pe puppy îl cheamă în pat lângă ea oricând îl aude în apropierea ei. sau poate că îl simte.  şi îl strigă cu răsuflarea tăiată, de copil rămas singur, dornic de orice fel de prezenţă. nu mai aude bine deloc. noi ne forţăm glasurile şi, auzit din afară, s-ar părea că o certăm de fiecare dată când încercăm să-i alinăm plânsul de om bătrân. aştept în fiecare moment să mă strige să-i aduc medicamentul care ar ajuta-o să respire uşor. are mare încredere în el. mă cheamă să mă roage să nu uit să-i dau medicamentele la ora trei. e conştientă nu ca la aproape 80 de ani că trebuie să se lupte cu moartea şi, ne zice, nu are încredere în doctori, decât în tata, care, îi punea medicamentele în plicuri mari, maro, pe care nota cu negru ora şi numele prietenelor ei. asta atunci când se afla la casa ei. vrea să plece de aici la şimişna, pentru că e îngrijorată de nucile care i-au rămas înşirate pe podea, în camera aia rece în care se află cele mai mari două patrui pe care le-am văzut şi în care am dormit şi zăcut când eram mică, răpusă de o insolaţie impertinentă. m-a acoperit cu plapume şi perne. nu mă simţeam sufocată, dar vedeam înălţimea mare care mă acoperea şi care îmi provoca o căldură imensă. dar m-am refăcut. acolo, în camera aceea răcoroasă, umbrită de ramuri de nuci ce băteau în geamuri. cât mi-a mai plăcut momentul acela. mi-o amintesc sprintenă, de înălţimea unui copil de 12 ani, mergând pe stradă cu mâinile la spate, cu paşi repezi şi totuşi gânditoare. mă ducea la biserică în fiecare duminică şi îmi cânta pricesne în zilele când ploua. stăteam lângă uşa de la intrare, deshisă, ca să o  poată acompania ploaia. ţin minte perfect: cele două săptămâni veşnice de vară în care părinţii mei mă duceau acolo, erau un chin pentru mine. aproape în fiecare zi stăteam, la ore alese, pe treptele înalte, cu faţa către un deal mare despre care credeam că în spatele lui se afla dejul. o strigam pe mama printre lacrimi şi eram supărată pe tata că m-a forţat să merg acolo. îmi era dor de fiecare jucărie din camera mea, de tot ce nu suportam când eram la dej. ştia că nu îmi place, că sunt singură şi eu în singurătatea bunicii mele, pe care nu o putea oricum risipi doar pentru că mă aflam eu acolo. ştiu că se bucura şi ştiu că toate cântecele ei şi citirea poveştilor biblice le făcea conştientă fiind de necazul meu că mă aflam acolo. nu am reuşit niciodată să o am la suflet atât cât mi-aş fi dorit. îi arătam mereu că o iubesc, desigur, dar cred că simţea că nu îndeajuns. nu a ştiut să mă mângâie pe cap, să se joace cu mine, să-mi facă clătite cu dulceaţă sau să-mi găsească copii de o vârstă cu mine în satul acela uitat de lume. dar am suportat cu stoicism toate şederile acolo. acum doar, rememorând şi mergând înapoi în anii aceia, îmi dau seama că au fost mană cerească, că am crescut şi am găsit modalităţi de joacă cu jucării imaginare. războiul de ţesut era, într-o vreme, prietenul meu cel mai bun. abia aşteptam să lipsească bunica din casă, ca să număr firele de aţă, să le încâlcesc, să le transform în instrument de cântat şi să continui să ţes ţolul multicolor. acum îi înţeleg răceala. bunicul s-a hotârât să moară când eu aveam 7 ani (am purtat doliu în poza pe care mi-au făcut-o în clasa întâi, dar zâmbeam). de 15 ani e tot singură. poate că boala i-a fost tovarăş în singurătate şi, desigur, tata, singurul dintre cei 5 fraţi care a vizitat-o cât se poate de frecvent. ar trebui să stau de vorbă cu ea mai mult. să merg în camera ei şi să-mi ridic tonul vocii (ca să mă audă), să o mângâi şi să o întreb despre viaţă. a devenit un copil, totuşi. îi place să stea de vorbă cu puppy.

 

Vino, de nu, fluxul stelar va scade,

Ia-o spre răsărit spre-a-i ocoli sfârşirea

Acum! Căci acul tremură în suflet!…

Nu-mpiedica potopul stelelor, nici ce va fi să fie.

(EZRA POUND)

Ilodor

ilodor poate să bea multă bere fără să se îmbete. mie, mărturisesc, îmi sunt suficiente trei (atunci când nu-mi pun picioarele în fucţiunea muzicii). ilodor nu fumează şi crede că fumătorii sunt oameni cu fumuri, şi alea, de cele mai multe ori, artificiale. îşi consultă agenda la fiecare miez de noapte şi îşi socoteşte mişcările în paşi de dans. ilodor reuşeşte să compună poezii lunându-şi avânt de pe cele mai ciudate situaţii. cred că în mintea lui toate lucrurile merg pe drumuri bine asfaltate, cu indicatoare serioase şi autorizate. nu are vieţi secrete şi circulă cu patine ascuţite. îi place să-şi ia zborul din puncte foarte înalte. îşi propune să atingă viteze cosmice şi are noroc cu aripile pe care şi le poate foarte uşor îndoi şi arcui. nu regretă vânturile puternice şi-şi depăşeşte largul de fiecare dată. seamănă foarte bine, din punctul ăsta de vedere, cu pescăruşul jonathan livingston. ilodor ştie să ghicească în palmă şi atunci când ghiceşte lucruri grave, unge palma cu alifii bine mirositoare şi, în felul ăsta, netezeşte toate liniile ieroglifice. astfel ajunge să citească limpede şi în zâmbete. ilodor e poet. e născut poet. pornind de aici, vai!, ilodor te conduce în lumi de o bizaritate remarcant de senină şi plină de umor. căci umorul lui e consacrat şi joacă pe scenele cele mai vestite. croşeteză situaţii sinistru de reale. uneori e vrăjitor semiprofesionist. de fapt, e modest. şi de fapt ştie să consulte doar minţi luminate de astre cu lumină permanentă.  nu-şi pune întrebări şi acţionează mereu voluntar. cred că ilodor îşi leagă cuvintele cu toate cele şapte virtuţi. altfel nu se poate explica sentimentul de foarte mult ce ţi-l oferă. ilodor iubeşte oamenii. cred că îi iubeşte pe toţi. şi ar recunoaşte asta şi în cazuri excepţionale. ilodor visează noaptea că donează oamenilor care nu au din toate punctele lui care se încarcă cu tot mai multă energie. duce şi el cât poate. ilodor ascultă muzică jazz şi nu îngroaşă gluma. în fiecare dimineaţă îşi aşază scaunul cu spătar în faţa unei imensităţi de apă (mereu alta) şi plânge de bucurie. lui ilodor îi plac sarmalele şi, adesea, se furişează în grădini ca să caute mărul care îl spune poveşti înainte de culcare. ştie să fie moş crăciun şi are grijă de toate dorinţele copiilor răi.

ilodor, ilo dor..

când eram mai mică, când eram copil foarte neastâmpărat şi vorbăreţ, îmi plăcea, sau nu ştiu dacă îmi plăcea, dar obişnuiam să merg pe la geamurile vecinilor să-i întreb dacă nu au păpuşi şi dacă nu ar vrea să mi le împrumute şi mie. îi strigam, ieşeau la geam şi începeam să conversăm duios despre ce se mai întâmplă prin lume.  aveam texte pregătite pentru a-mi convinge vecinii să-mi dăruiască păpuşi. mereu aceleaşi şi mereu la aceeaşi. stăteam cu mâinile în sân şi aveam atitudinea de deja om serios. nu veam nici un metru, dar aveam părul foarte lung şi negru, ochii mari şi verzi şi purtam rochiţe. mă gândeam că o astfel de purtare ar avea şanse de punere în calcul a valorii ce-l poate cuprinde pe un prunc care nici să citească nu ştia. dar aveam şarm şi multe păpuşi adunate de prin vecini. mărturisesc că eram şi egoistă. nu-mi păsa de existenţa fetiţelor vecinilor mei. ştiam că sunt singurul copil din bloc care ştie să se comporte cuviincios cu jucăriile. desigur că împrumutul de păpuşi era pe viaţă.

apoi, tot copil fiind (după ce am reuşit să trec peste ideea de jucării cerşite- într-un mod onest, desigur), am început să citesc Pinochio şi să stau pe cele câteva zeci de pagini vreo cinci luni. aproape în fiecare zi când veneam de la şcoală, mă puneam jos, lângă geam, lipită de birou şi cu degetul pe fiecare rând, staţionând suficient de mult. după o pagină îmi dădeau lacrimile din cauza concentrării. dar nu am cedat. la sfârşitul cărţii am plâns sincer şi asta nu din cauză că citeam încet rândurile, ci pentru că am înţeles viaţa păpuşii şi tristeţile prin care a trecut. iniţial am avut noduri în gât. nu ştiam pe atunci ce înseamnă asta. mi s-a părut ciudat. aveam aceleaşi sentimente şi trăiri pe care le avea şi Pinochio şi mai ales bunicul lui, dar nu ştiam că, în plus, pentru concretizarea simţirilor, trebuie să-mi revărs nodul din gât. când asta s-a întâmplat, cititorul din mine s-a maturizat cu primul grad în creştere. şi m-am simţit bine. după cărţulia asta, am cerut doar poveşti în urma cărora pot şi trebuie să plâng. ca să-mi împlinesc gradul de maturitate. apogeul lacrimilor l-am avut la Singur pe lume, pe care am terminat-o în ziua de paşte, când ploua urât afară şi când stăteam cu mama în pat. am plâns mult şi am fost tristă zile pline. mulţi ani am rămas cu tristeţea asta şi încercam să-mi amintesc cât mai rar de carte. apoi, la La medeleni am plâns matur. nu că m-aş fi ascuns de plâns. ultimul volum l-am citit la bunica, la ţară, sub un păr, în pod şi într-o cameră foarte răcoroasă. în felul ăsta mi-am dus la sfârşit proba sub care chiar eu m-am pus; aceea de a-mi începe viaţa de cititor de cărţi triste cu plâns sincer… ca în Pinochio.

Ce n-aş da ca viaţa să-mi fie un car cu boi

ce scârţâie de dimineaţa pe drum

şi mai apoi de unde a venit se-ntoarce

cam la căderea nopţii, pe acelaşi drum.

 

Eu n-ar trebui să am speranţe- trebuia să am doar roţi…

Bătrâneţea mea n-ar mai avea riduri nici păr coliliu…

Când n-aş mai fi bun de nimic mi-ar fi scos roţile

şi-aş fi rămas răsturnat şi sfărâmat pe-un fund de râpă.

(FERNANDO PESSOA, Cântul XVI)

“Vreau să mă întorc ca să încep o altă lume”, spusei eu în timp ce sorbeam frişca din cafea. mama a uitat că prea multă frişcă în cafea aduce stricăciuni pentru buze şi limbă. ea nu o să înţeleagă asta niciodată. pentru că trăieşte în altă lume (în una foarte paralelă cu a mea), unde frişca se mănâncă şi bea, se combină şi se gustă în cantităţi lipsite de precizie; foarte mari, adică. cafeaua asta pe care mi-a gătit-o mama, am băut-o din multe înghiţituri mici. mi-a convenit contextul pe care mama l-a creat ea singură, acolo, în cana de cafea, şi anume acela de a mă plimba prin lumea ei (foarte paralelă cu a mea). mi-am înfipt paşii în mormane de frişcă pufoasă, m-am îngropat în dulcele acela scârbos. şi gândurile mamei sunt de şi din frişcă. adică albe, pufoase, dulci, dar nesănătoase. pentru că mama are multe gânduri şi e foarte posibil ca într-o bună zi să facă diabet la gânduri. o să fie dureros, dar ştie şi ea că toată tărăşania asta cu frişca şi, implicit cu lumea ei, nu o să mai dureze prea mult. mă întreb dacă atunci când totul se va sfârşi, mama se va topi şi va deveni un lichid vâscos şi lipsit de culoare. aşa cum sfârşeşte frişca, când riscă să nu fie băgată în seamă. din varii motive.  în primul rând vor fi afectate buzele şi limba. prin gură îi ies gândurile frişcolate. de ce mama trăieşte într-o lumea de frişcă?  şi de mă serveşte pe mine în fiecare dimineaţă cu o cană mare de frişcă în loc de cafea? asta va şti-o numai ea. sau poate nici măcar ea, săraca. nu, nu mi-e milă de ea. mi-e milă de mama mamei mele, care nu a ştiut ce face, atunci când şi-a construit o mică fabrică din care ieşea multă, foarte multă frişcă. acolo, în fundul grădinii. la ţară. unde laptele era din belşug. şi unde vacile rumegau zi de zi şi noapte de noapte iarbă proaspătă, de munte. în felul acesta, bunica mea şi-a făcut copiii din frişcă (din lapte proaspăt, curat şi bun, dar nesănătos, consumat în cantităţi lipsite de moderaţie). aud şi acum: mama face frişcă şi cântă ceva vesel.

unghiile colorate în roşu pun la bătaie o cursă de răpire a frumuseţii. am visat că m-am logodit cu o fostă iubire, dintr-o altă viaţă. că mi-a pus sub ascultare cel mai bine mirositor buchet de cuvinte. cuvinte uşoare, care pluteau de-a binelea în jurul nostru (în vis, plutirea nu numai că se simte; se şi vede), lipsite de veselie, deci serioase, dar sincere şi emoţionante. nu mi-a făcut promisiuni (nici nu-mi plac promisiunile făcute în combinaţie cu destăinuirile), însă mi-a numărat şi povestit zilele (toate zilele) în care m-a imaginat îmbrăcată în şorţ de bucătărie, împiedicându-mă în paşi de dansuri inventate, în timp ce-i construiam tarte cu mere. şi eu eram bucuroasă şi pudrată cu multă copilărie. în care spălam şi apretam perdelele albe dintr-o casă care nu era a noastră, dar la care ţineam (şi ţinea şi ea la noi). în care puneam nume copiilor, ale căror feţe le aşezam în rame de lemn. am umplut patru pereţi cu feţe de copii. de sus până jos. în care învăţam să zburăm. ne luam avânt fiecare de pe fruntea celuilalt şi coboram până uitam de noi (atât ne mai plăcea), apoi, da, ne deschideam aripile şi ne întâlneam pe podelele reci, topiţi de bucurie şi îmbrăţişaţi. în care făceam întrecere de invenţie de poveşti. poveşti pentru bătrâni, pentru oameni furioşi, pentru soţi şi soţii, pentru animale de companie. şi ne premiam, să nu credeţi că nu. ne ţineam de mână şi ne scoteam din sân povestea noastră. în felul ăsta, ne ţineam de mână vreo două săptămâni fără oprire şi fără pauză. ne priveam mâinile încleştate şi aprobam toată legătura ce nu se mai dezleagă. fără să orpim povestea. vorbeam şi despre viitorul pe care îl trăiam gândindu-l şi pe care îl vom fi trăit. eram veşnici.  spunea că pe masa noatră erau mereu tarte cu mere. construiam  mereu alţi pereţi, pe care puneam mereu alte feţe de copii. cu alte nume. în aceleaşi rame. zburam în toate zilele trecute şi în cele din viitor. cu la fel de bun simţ ca în prezent.

Hai să credem tot ce spunem,

E un joc foarte frumos.

Tu să-mi spui: “Te iubesc”

Şi eu să mă bucur copilăreşte,

De parcă mi-ai fi dăruit un briceag

Cu prăsele de os.

Să-mi spui curat

Tot ce cugeţi tu

Despre vecini, despre univers

Şi despre ploaie;

Sau să nu-mi spui nimic

Şi toate gândurile mele să deie din cap

Că aşa e.

Iar eu să-ţi spun:

“Pe unghia asta tu ai un lac adânc

Şi pe toate celelalte câte o mare.

Dacă mişti degetele prin zilele mele,

Poţi stârni Niagare.”

Şi până seara din cuvintele mele

Să crească o iarbă înaltă

Care să-şi scoată colţul prin cre,

În vârf cu pământul nostru,

Ori cu vreo sămânţă de stea.

Şi tu să crezi în iarba mea.

S-o crezi pe toată, orbeşte.

Şi eu să cred în urma ta cu un pas,

Cavalereşte.

(MARIN SORESCU, De-a baba- oarba)

Când o să vină Primăvara,

de voi fi mort,

florile vor înflori la fel

şi copacii nu vor fi mai puţin verzi ca Primăvara trecută.

Realitatea n-are nevoie de mine.

Simt o nespusă bucurie

la gândul că moartea mea n-are nici o importanţă.

De-aş şti că mâine am să mor

şi Primăvara va fi poimâine,

aş muri mulţumit ştiind că ea va fi poimâine.

Dacă acesta e sorocul ei, când să fi venit dacă nu la sorocul ei?

Îmi place ca totul să fie real şi ca totul să fie sigur;

şi-mi place fiindc-aşa va fi, chiar dacă mie nu mi-ar plăcea.

De-aceea dacă mor acum, mor mulţumit,

fiindcă totul e real şi totul e sigur.

Oamenii vor putea psalmodia în latină peste sicriul meu dacă vor.

Dacă vor, pot cânta şi dansa împrejuru-i.

N-am preferinţe pentru când nu voi putea avea preferinţe.

Ce-o fi, şi când o fi, va fi numai ce este.

(FERNANDO PESSOA)

Copil necunoscut şi murdar ce te joci la uşa mea,

nu te întreb dacă mi-aduci vreo veste de la simboluri.

Îmi face plăcere fiindcă nu te-am mai văzut

şi, desigur, dac-ai fi curat ai fi alt copil

şi n-ai mai veni pe aici.

Joacă-te în praf, joacă-te!

Îţi apreciez prezenţa doar din ochi.

E mult mai important să vezi mereu un lucru pentru întâia oară decât să-l cunoşti,

fiindcă a cunoaşte e ca şi cum n-ai fi văzut niciodată pentru întâia oară,

şi a nu vedea nicicând pentru întâia oară e numai a auzi povestindu-se.

Felul în care acest copil e murdar se deosebeşte de felul altora de-a fi murdari.

Joacă-te! Apucând o piatră ce-ţi încape în mână

ştii că-ţi încape în mână.

Ce filosofie poate ajunge la o mai mare certitudine?

Nici una, şi nici alta nu poate veni vreodată să se joace la uşa mea.

(FERNANDO PESSOA)