***

Atrocea sentinţă a morţii la care nu ne gândim apasă

Pe fiecare necunoscut grumaz. E carnaval, oamenii râd

Fericiţi, fiindcă în ei gândeşte şi simte

Viaţa, nu ei.

 

Din roze, şi încă din unele false, ei construiesc

Capele adevărate. Scurt şi vag este timpul

Ce le-a fost dat, dar din fericire ei nu-l 

Simt nici scurt, nici vag.

 

Dacă ştiinţa e viaţă, înţelept e numai cel care nu ştie.

Cât de puţin diferită e mintea interioară a

Omului faţă de cea a animalelor! Ptiiii! Lasă-i

Pe muribunzi să se joace!

(FERNANDO PESSOA, din Ode şi alete poeme)

viata de toamna

toamna se numără dezamăgirile. odată cu nemulţumirile mele, s-a lăsat peste ţară şi lume o pată de tristeţe atât de aspră şi apăsătoare, încât încep să-mi transcriu viitorul în culori mai pale decât cele preexistente. cei mai mulţi copii-copilaşi din zilele astea (care se prăbuşesc înainte de a începe) nu mai vor să-şi recunoasca etapa firească de viaţă. se cred sau sunt nevoiţi inconştient sa se creadă oameni mari, cu probleme de ordinul comportamentului si al firii nechibzuite, lătrătoare, impure rău de tot. unii, cred, n-ar mai trebui să se numească chiar atât de copii. sunt nişte hibrizi intolerabili, compuşi din prea multe paradoxuri. cei mai mulţi, ar trebui să renunţe de tot la şcoala unde se sunt învăţaţi despre lucruri şi unde se încearcă să li se înmâneze câteva competenţe esenţiale, la o şcoală unde să fie învăţaţi despre cum să-şi trăiască viaţa şi despre cum să fie ceea ce trebuie sa fie. în termeni mult mai aspri ar trebui sa vorbesc, dar înca nu mă lasă ochii, cărora nu le vine să creadă, şi mintea, care nu înţelege exact ce se petrece. presimt, totuşi, că vor urma pomelnici mai dure/ dureroase.

Dimpotrivă, Marin Sorescu

Cum poate tine de cald un cuvânt,

Spui ca te-ai hrănit o zi

Cu acest dimpotrivă,

Care punea capăt, risipea nişte nelinişti.

Când mai treci spre Ardeal

Sa iei seama la straturile de gresii,

Şisturi cristaline, ori ce-or fi,

Ca flori de piatra presate si aranjate după cotor,

Stânci – broşura.

Când mergi spre Sinaia vezi nişte munţi – carte.

Exact aşa s-au petrecut lucrurile

Si cu sentimentele mele,

Deşi eu n-am avut timpul geologic la dispoziţie

Sa aranjez totul frumos.

Sigur, îmi va fi dat si acest timp

Dar cui prodest?

Nici tu nu vei mai fi – in forma aceasta perfecta,

Sculptata si de mine, in treacăt,

Sa le vezi, sa le citeşti,

Sentimentele presate,

Si nici eu nu mă voi mai afla-n spatele lor

Sa suflu cald, sa gafai, sa clipesc.

Atunci va fi trist

Si, oricum, păcat de stratificare.

Insa munţii fi-vor tot munţi.

Dar si o luna e ceva, cresc din adânc năluci,

Se lupta cu vrăjitoarele.

Una frumoasa îmi e foarte îndatorata,

I-am împrumutat o matura,

Si e obligata (moral) sa-mi vrea binele,

Cat poate tine la o vrăjitoare obrazul?

Nu te speria, e o idee care tot fâlfâie

Si n-o pot prinde de coada, de coada de păunita

Si ce e al tău a fost pus de-o parte.

Ne-a simţit prin preajma,

Cum simt eu ideea aceea,

Si totul se tulbura pentru o clipa, se făcea şoapta,

Urechile îmi tiuiau,

Ca si când s-ar fi pregătit sa recepteze

Si undele care nu se aud

Si daca suna telefonul, erai ori tu ori eu,

Care mă căutam cu neliniştea ta.

Ah! De cate ori nu m-am dorit sculptor in carne vie

(Modestia mi-a plăcut întotdeauna)

Brâncuşi ar fi trebuit sa cioplească si-un pat

Dintr-o albie de râu, poate aşa a si făcut-o,

Sa luam bine seama pe ce dorm pietrele de râu,

Muzele atât de tandru adormite.

Nu ştiu de ce te vad

Spălând pânza intr-un râu de munte

Cu minunile cele-zise pulpe in apa,

Si eu sa-ti spun „Te iubesc” de pe mal,

Iar tu sa nu-ti vezi capul de treaba,

Iar eu sa vorbesc cu tine la telefon,

Care pentru tine sa fie o floare la ureche – o muscata –

Iar firul – chiar firul apei,

Instalat de instalatorul zis dumnezeu

Spui ca s-a scris piesa vorbita la telefon?

Bine, dar eu as meşteri-o mai bine,

Te rog sa-mi dai cat mai des telefon.

In numărul meu n-am admis nici-un zero

Si sa rugam pe cineva sa înregistreze,

Iar la urma sa ne dea benzile

Sa le facem discuri de luna plina,

Discuri pentru descântoteca,

Sa înceapă sa se învârtă de cate ori ploua

Si oamenii se simt singuri si au nevoie

De o iubire neconsfinţita decât prin ea insasi,

Spusa pe şleau si pe firul apei,

Pe nemâncate , pe îmbrăcate ori pe pielea goala –

Ce e mai frumos decât trupul omenesc?

O poveste luata din viata,

Mai potrivit spus ar fi – ciupita din viata,

Care sa se termine ca toate poveştile,

Stereotip : Si-am încălecat pe-o sa

Si-oi mai încăleca

Si aici placa sa fie puţin uzata

Si sa se tot repete.

Iar cineva din off, exasperat, sa strige :

Căsătoriţi-i domnilor,

Oameni buni, căsătoriţi-i pe aceşti neisprăviţi,

Sa se termine odată povestea.

nu-i vorba de titlu

zile triste de facere continuă a viitorului. a un nu ştiu ce viitor. cu griji continue în privinţa titularizarii lui. fără satisfacţii. azi mi s-a repovestit despre nedreptăţile astea care-ţi dau asigurări de nelinişti. şi sunt aşa într-o nestare cumplită, scârboasă, continuu recalculată, remodelată. nu ştiu când îşi va reveni ţara asta din somnul ăsta parcă nesfârşit, din lenea mâinilor şi a minţii. ar putea, măcar, să ne ofere curajul de a renunţa la ambiţiile-ceaţă, la nesfârşita oboseală a minţii. mai bine m-aş face florăreasă. sau croitoreasă/ de litere.

azi mi-aş fi cumpărat o rochie. sunt atât de rare rochiile făcute parcă pentru mine. sau spaţiul e de vină. niciuna din toate cele pe care le-am probat nu mă recunoştea. într-una, care îmi venea bine, arătam ca una dintre domnişoarele care n-au griji de titularizări, alta m-a transforma tot într-o astfel de domnişoară, dar înainte de culcare. rochiile arătau bine doar pe umeraş. când le probam, parcă ţipau la mine, se isterizau, îţi scoteau căptuşeala în semn de protest, aproape că se rostogoleau.  şi astfel am renunţat. poate a fost ziua de vină, că şi pentru astfel  de ocupări e nevoie de momente prielnice, în care mintea să-ţi fie foarte aerisită.

copiii-bigudiii nu sunt deschişi nici la noutăţi muzicale. mi-au spus în faţă că preferă guţă şi hip-hop, în locul lui bach, ane brun, albinoni sau orice altceva de care ei nu au auzit şi nu pot digera. cât păcat.

ne-suparare

 

cumplită viaţă fără ascultători. nu sunt cel mai bun caz, nici cel mai bun povestitor, nici cel mai bun prieten, nici cel mai bun iubitor. reacţionez pătimaş şi cu emoţii impulsive la lovituri de palme copilăreşti. şi mă simt ca într-o strânsoare atunci când nu-mi conştientizez intenţiile salvatoare, aş zice. mi-ar plăcea ca măcar un sfert din inteligenţa mea emoţională să se transforme în bărbat violent si netrebnic. ca să nu-mi mai plâng nereuşitele celorlalţi. pe care eu aş fi încercat să le reuşesc.

la şcoală, copiii sunt neştiutori în ale umanului şi profundului, iar cei ce ar vrea să le stăpânească, nu prea reuşesc din cauze  naive. îi preţuiesc, pentru că le înţeleg elanul, pentru că mă re-cunosc pe mine, încercând, parcă, să o salvez pe mara la 14 ani şi să-i deschid mintea cu prietenie şi astâmpăr. dar nu mă cred ei. şi nu-şi doresc coloană vertebrală statornică. şi nici nu-şi preţuiesc vârsta şi locul plin de linişte în care trăiesc, care ar putea să le ierte păcatele făcute în zgomot de mai târziu. îi îndrăgesc pentru că le înţeleg naivitatea şi nedreptăţile vârstelor lor, vârste care nu îi lasă să completeze libertatea cu cumpătarea.

re-fresh

în repetate rânduri îmi asum marşul pe strazi frumos pavate sau reconstruite cu asfalt prost. mi-l asum pentru că vorba vorbei atât de bine şlefuită în mintea mea: “aşa e viaţa”. o spun fără sarcasm şi fară păreri de rău care să mă compromită. mintea mea e navalnica; definiţia proprie a sentimentului e covârşitoare pentru alţii şi de neînţeles.

totuşi, primăvara a venit atât de frumos la şcoală. fetele se joacă elastic şi poartă fuste colorate. le plac dictările sofisticate şi preferă să scrie ne mai vorbind. iar băieţilor începe să le placă a face curte. în bibliotecă există câte două rânduri de cărţi. autori ruşi şi polonezi uitaţi şi prăfuiţi. copiilor le place să citească legendele olimpului şi romane poliţiste. am experimentat dragoste în vremea holerei pe o elevă de clasa a şaptea. după două zile a venit să-mi spună că mama ei crede că în carte există prea multe pasaje compromiţătoare minţii ei feciorelnice. şi i-am sugerat maitreyi. le ofer spre citire cărţile copilăriei mele şi în pauze recitesc oraşul cu salcâmi şi domnişoara christina. de la dej la şcoală am de-a face cu o navetă spaţială. îmi place să n-am companie, pentru că îmi place să mă pierd cu mintea prin naturile tomnatice şi primăvereşti. cel mai liniştit gândesc pe microbuz. mă gândesc la copii şi la cât de dragi sunt, la filmele din viaţa mea şi lucrez la un roman spus şi corectat în mintea mea. curând, pe când oi avea parul lung, o sa iasă de la tipar.

iulia mă fascinează continuu. când am fost la ea la şcoala (că iar am fost), m-a fascinat iar vocea pe care o foloseşte în comunicare cu elevii. e atât de caldă… şi iulia cred că are atestat de mamă- profesoară

Here I am

iulia, iti spun si care e adevarul: adevarul e ca am tot asteptat momente propice care sa ma impinga sa raspund sutului tau. momente din acelea care nu-ti dau ragaz sa bei un pahar cu apa, momente care iti lumineaza mintea si te bombardeaza cu optimism scriitoresc. nicidecum nu ma aflu acum intr-un astfel de moment. dar nu-mi mai permit neruşinarea de a trage de timp. mi-am tras eu un sut in fund si mi-am gazduit mintea cu liniste artificiala. am prea multe pretentii (enervante şi neargumentate) de la pseudotalentul meu in ale scrisului (si chiar in ale raspunsului la intrebari).

cert e ca, iulia, o sa-ti raspund firesc :)

1. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou? Dacă “da”, care a fost aceasta?

Cititoarea in dantelă, Brunonia Barry, însă voi aminti mereu de Ghidul ipohondrului primit de la Andra :p

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte? Dacă da, despre…?

Mă gândesc mereu că voi scrie o carte. O carte despre experienţele mele si ale celorlalţi, o carte despre ceilalţi şi despre mine sau doar despre alţii şi atât, o carte despre lucruri mărunte. voi scrie, nu aş scrie.

3. Care este cartea preferată?

Of! Ce grea întrebare. Nu de mult, mi-am dat seama ca uitarea carţilor pe care le-am citit e asemănătoare cu uitarea filmelor pe care le-am văzut, care au intrat în top şi pe care, apoi, le-am uitat. Totuşi, unele mi-am rămas bine lipite de suflet, m-au racorit, mi-au turnat fericire în goluri, m-au uimit: Berlin Alexanderplatz, Alfred Doblin (“Oare mai profund o fi mai profund decât profundul”), Portocalele nu sunt singurele fruncte, Jeanette Winterston,  Adio, Europa!, I. D. Sîrbu,  Întâmplări din irealitatea imediată, M. Blecher,  Jurnalul fericirii, N. Steinhardt, Oraşul cu salcâmi, Mihail Sebastian, Păstorul de turme, Fernando Pessoa, Magicianul, John Fowles. La medeleni, Ionel Teodoreanu, Narcis şi Gură de Aur, Hermann Hesse. Fiecare dintre carţile pe care le-am citit mi-a oferit plăceri diferite.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi? Care ar fi acestea?

Mi-ar plăcea şi îmi propun mereu să recitesc Jurnalul Fericirii. Şi multe altele…

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi? Ce le-aţi spune?

Aah, întâlnire cu I. D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt şi Pessoa. Aş vrea să asist la o discuţie între ei trei. Ce întrebări să le pun? Orice întrebare ar părea patetica, dacă nu jenantă (adică mai bine m-aş mulţumi cu existenţa întrebării care să locuiască doar în mintea mea). Părerea mea…. :p

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi? Cu cine?

Prea puţin. Îmi place să recomand ceea ce citesc, să adjectivizez cărţile pe care le citesc, să visez la ele, să-mi vorbesc mie despre ele, să le adulmec ş.a.m.d din categoria “ele-s pentru mine şi atât”.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Eu zic să fie Păstorul de turme.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Aproape oriunde.  Acasă, în parc, în tren, cu zgomot, fără zgomot, în orice poziţie.. aşezat, întins, ghemuit, culcat. Culcat pe spate, pe o parte, pe burtă. Pe pat, fireşte, sau în pat… Bine, ce mai aştepţi? Întinde picioarele, pune-le dacă vrei, pe o pernă, pe două perne, pe braţele divanului, ale fotoliului, pe o măsuţă, pe birou, pe pian, pe globul pământesc… Ţigările la îndemână, dacă fumezi, scrumiera. (cum zicea Italo Clavino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător). Dealtfel, chiar îmi place să încerc locuri şi locuri :) noi în care să citesc. Mai nou, mi-am făcut rost de o bibliotecă într-o şcoală :p.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da da! Şi de nevoie, şi de plăcere. Ultima citite a fost 1984, George Orwell.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Cel mai la îndemână lucru cu care mintea mea poate să croşeteze şi pe faţă şi pe dos.

17. Dacă vi s-ar propune sarcina de a vă scrie biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa această sarcină?

Tot Pessoa. Şi-apoi aş fi tare curioasă cum ar scrie-o Urmuz :p

18. Dacă ar fi să-i adresaţi aceste întrebări unui prieten, acesta ar fi…

Olga, de va vrea :)

Nu prea multe

Vremurile friguroase îmi plac doar pentru că îmi fac poftă de căldură şi fulare.

Iulia, poate ne vedem, dacă vrei şi tu, curând. :) A, şi ultimul film care mi-a plăcut în mod deosebit a fost Nouovomondo. Iar la The bridges of madison county am plâns de mult ce mi-a plăcut. Iulia, Iulia, Iulia.

Iulia,

îmi amintesc că eram copil, iar despre durere nu aveam cunoştinţe prea multe. mă revăd şi acum întinsă pe covorul roşu din camera mea, acoperită de soare, în încercările bărbătoase (de atunci) de a mă concentra la acele înfipte în urechea mea sau, aşa cum ai zis tu, la cimentul cald vârât acolo. faptul că stăteam întinsă pe covor, cuprinsă de spasmele durerii ăleia, în aşteptarea orei care-mi va aduce cele trei picături care să-mi soarbă durerea, mi-au rămas cel mai bine prinse în amintire. şi soarele ăla de vară.

ieri am revăzut-o pe fosta vecina de vizavi, care nu mai locuieşte de ani mulţi în bloc. singurul lucru pe care mi-l aduc aminte despre ea e faptul că poartă un număr mai mic la un picior. eram (iarăşi) mică când, întâmplător, am aflat asta şi mi-a fost de ajuns ca să mă macine şi să mă şocheze ideea de a avea o un pantof mai mic decât celălalt. niciodată nu am reuşit să văd această diferenţa. chiar şi ieri, când eram în urma ei pe stradă, i-am urmărit picioarele. mici, dar egale.

şi iulia… ştii? mi-e dor de tine.

orele mele sunt calde şi gustoase. nicio parte din binele meu nu mă părăseşte. şi asta o iau ca pe o compensare a nereuşitelor mele scolăreşti. am speranţe de om bătrân. poate mă înţelegi.să am nepoţi mulţi şi frumoşi. adică amintiri.

despre fericirea mea, numai de bine.

şi am pretenţia ca cei ce îmi acordă şi sporesc stările de bine, să primească, cumva, împătrit. sau şi mai mult, dacă e posibil.

 

ce iarnă vară

de fapt, există multe drumuri lungi pe care le-am putea parcurge. drumuri ploiase, senine sau chiar insorite. dupa gust şi preferinţe. eu îmi doresc unul în care să-mi regăsesc copilăria. de la cea mai măruntă vârstă până spre sfârşit. apoi, mi l-aş dori pe  cel al singurătăţii mele. l-aş parcurge repede, sunt sigură. un drum de zăpadă şi soare, ar fi cel al regăsirii mele printre oamenii dragi. un drum greu, de ţară, pe alocuri verde, fără piedici. am început să-l parcurg de ceva vreme.

în somn, părul îmi creşte mult. mi-l măsor cu o riglă nu suficient de lungă şi îmi cumpăr perie deasă şi incomodă. părul meu străluceşte şi e foarte lung.

de o săptămână, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, mă bat de soare. e tare plăcut.