Despre timpul din copilărie

de două zile mă obsedează câteva pagini din Înainte de tăcere a lui Sabato. zic şi eu că în copilărie timpul se măsoară mai anevoie şi, chiar în ceea ce mă priveşte,  nu puţine au fost momentele în care am presimţit că secundarul îşi bate joc de vârstele mele, de momentele spre care mă grăbeam să ajung, de oamenii pe care voiam să-i văd. doream o trecere mai nesimţită a timpului, recunosc. însă cred că anii copilăriei ne-au fost daţi tocmai pentru a-i simţi în strânsă legătură cu nefericirile şi cu lipsa de griji şi că doar un timp în cârjă ne putea transforma în oameni răbdători.

În piaţa din faţa gării am stat să privesc un băiat. Şi am admirat încă o dată cum, în copilărie, timpul trecea încet, ca şi cum ar fi fost încremenit. Un infinit se întinde între Boboteaza care a trecut şi cea care va veni, iar aniversările copiilor se succedă după atâtea întâmplări sau vise, încât următorul pare la fel de departe pentru ei ca bătrâneţea însăşi.

Această oază liniştită face din copilărie perioada cea mai fertilă şi mai vulnerabilă; copiii împărtăşesc seninătatea copacilor şi fecunditatea pământului. Trăiesc un timp care nu se mai sfârşeşte: cât mai este până vine Crăciunul? Cât mai e până la ziua mea? Pentru ei trecutul nu există, iar viitorul este invizibil. Şi atunci, fiecare zi este eternă. De multe ori am renunţat, singur în birou sau cu prietenii să-mi bat capul pe tema aceasta, despre diferenţa dintre timpul existenţial şi timpul cronologic: cel din urmă este egal pentru toţi; primul este ceva personal pentru fiecare om.

Aşa cum orele copilăriei sunt mai lungi, atunci când îmbătrâneşti, orele se scurtează, ca un astru care se învârte de fiecare dată pe orbite tot mai mici, cu o viteză tot mai mare, la fel cum nici nu apuci să te bucuri de cadouri, că a şi venit pe nesimţite o nouă aniversare.

Cu anii, trecutul sporeşte în greutate şi gravitatea existenţei pare să se uşureze spre marginea aceasta. Când cineva şi-a abandonat energia de muncă, ardoarea pasiunii şi iluzia altor proiecte, rămâne adeseori să locuiască în prezent, distras, ca un joc căruia nu i se mai acordă atenţie, deoarece eul cel mai profund a rămas ancorat în acele momente în care viaţa strălucea. (Ernesto SABATO, Înainte de tăcere)

Interregn, Adrian Popescu

Zece ani sub pământ e o vârstă fragedă oricum,

pruncie, ucenicie-n tainele şi obiceiurile locului,

abia începi să-i cunoşti clinele, muşuroaiele,

pe care vremea răbdătoare le clădeşte pe dedesubt.

Înveţi să dibui potecile, scurtăturile,

pline de frunzele Anului prim,

cum ai păşi din autostradă în vechea şosea romană,

Via Appia sau Via Flaminia,

cum ai da săpând peste o brăţară etruscă,

peste un opaiţ de lut, peste un pandantiv,

deprinzi nume de fluvii şi dealuri,

de plante şi fructe, soiurile nebotezate încă

sânt cele mai dulci. Cât de tânără eşti.

Cine apretează şi netezeşte această-nflorată faţă de masă,

întinsă peste chipul tău? Cine afânează pătura de

humus brodată de dârele melcilor? Cine scutură şi

însoreşte rufăria de frunze? Cine limpezeşte în apa

norului de octombrie albiturile tale?

Mai ţii minte gustul onctuosului unt, al smântinii

diafane, al brânzei îmburghezite, al primăvăratecului

lapte al zorilor? Dar zborul bondarilor? Dar inelarii

şi somnişorii, răchitarii şi buha ciumei, lumânăricile

şi piciorul cocoşului, gălbioarele şi rochiţa rândunicii?

Să fie mai luminoasă o pajişte de fotoni decât

un lan de secară în asfinţit? Adierea spinului

mai pură decât mireasma muşeţelului binevoitor?

Stolul de electroni e o privelişte mai aleasă decît

o livadă de parmene aurii?

Într-un coş de rufe îţi ascundeai “cartea”,

ca Emily Dickinson manuscrisele, ciornele,

între bătutul covorului şi cozanacul ce trebuia

copt, începeai din nou capitolul IX.

Numai “Alice în ţara minunilor”

n-ai mai terminat-o, boala se înteţise şi dădeai zor

să ajungi la finele cărţii. S-a întîmplat altfel.

Nu e de vină autorul că nu se gândise

la o poveste mai scurtă. Nu e de vină

Nici un Autor că nu cunoaştem sfârşitul firesc, imaginând

noi firele acţiunii, încurcând iţele;

Zece ani sub pământ, în pământ, e o vârstă fragedă,

pruncie aproape. Foarte tânără trebuie să fii şi plină

de viaţă.

Te-ai furişat în pământ ca o vulpe într-o vizuină

cu mai multe ieşiri. Mai poţi fi oare-năuntru. Mai eşti?

Lângă măruntul tău ascunziş năpădit de ierburi

am stat o după-amiază întreagă. Nu părea locuit.

Nişte păsări sure ţopăiau pe acolo, dar

fâlfâitul aripilor nu e un dialect traductibil,

veni o pasăre mai înciudată şi acoperi totul

cu acolada penajului său verde-oxidat.

Cum te-ar fi radiat definitiv dintr-o listă de nume

(la ce ţi-ar mai fi slujit numele printre rădăcini)

dintr-o carte de imobil, tot nu mai locuim împreună,

figurezi în alte catastife, printre cifre şi litere incolore.

Zece ani petrecuţi sub pământ e o vârstă de băietană

cred că toate rochiile îţi vin prea mari

trebuie să le modifici tivul, să le ajustezi,

cine ţi le coase cu ace de brad, cine le

însăilează, cine le pune nasturi fosforescenţi?

Ai devenit o copilă, îţi speli mâinile cu săpunul

florilor, îţi vopseşti părul cu genţiane, tu care

erai atât de modestă şi sobră, acum încerci rochii

de nămol, bluze de nisip, văluri din pânze freatice.

Cum te-ai schimbat şi sînt numai zece ani, 520

de săptămâni, 3640 de zile, poate câteva în plus sau

în minus, nu ştiu precis de când nu mai figurezi

aici, de când eşti trecută dincolo, în scriptele lor.

Zece ani sub pământ, în pământ, e o vârstă fragedă,

pruncie aproape. Foarte tânără trebuie să fii şi plină

de viaţă. Ezitând, între adolescenţă şi copilărie;

între secret şi iluzie, între plante şi pietre, rotindu-te.

Retrospectivă

ca să vezi. poza asta îmi aşază în faţă viaţa pe care o am în toată plinătatea ei. aşa stau eu: la colţul meu, în fundul proiectelor mele nemiluite şi privite prin gaura cheii, fără ca tot carnavalul ce se petrece în jurul meu să nu-mi facă cu ochiul şi să nu-mi ridice capacitatea de sesizare şi băgare în seamă la limite explozibile. necontenit şi continuu. asta, poate şi pentru că nu am stare şi limite stabile de curiozitate şi filantropie.

nu vreau să am niciodată aşteptări peste măsură de susţinut. şi asta pentru că îmi dau seama, din ce în ce mai des şi mult, că împlinirea aşteptările pe care le am şi pe care le voi avea nu-mi vor acorda decât un procent minuscul din gustare şi linişte. de obicei, cel mai mult gust doar drumul până la împlinirea a ceva formidabil şi magnific. e ca şi cum aş visa o dimineaţă întreagă cea mai gustoasă prăjitură, iar la sfârşitul zilei, când aceasta îmi e pusă în faţă, eu să o fi gustat deja în toate orele cât am aşteptat-o. pentru că relaţia pe care o am cu afectivitatea mea e ca de la om la om. o chem de fiecare dată când e plecată în excursii şi îi simt absenţa pe vârful limbii (dealtfel, în astfel de momente, când simt că sunt goală, dar goală de tot, nu-mi vine să sar într-un picior, ci, din contră, să mă acopăr cu cel mai greu capac de tăcere). vreau doar să fac gesturi mărunte şi frumoase, să mă umplu de prezenţe adevărate şi să simt valuri de mulţumire. nu par a fi cerinţe care să mă depăşească, dar e greu, cu atât mai mult cu cât am pretenţii de om parcă pururi de nemulţumit.  pe oamenii din viaţa mea de mai demult încep să îi simt acum cu limpezime; de fapt, încep să îi simt pur şi clar ca amintire, să le simt prezenţele absente şi să îi dezleg uşor de trecut, pentru că trecerea timpului m-a pus faţă în faţă cu descifrarea tuturor secretelor mocnite pe care le aveam cu aceştia. asta poate pentru că maturitatea mea începe să îmbătrânească şi să se limpezească, desigur. aş putea să le scriu biografia pe care şi-au format-o în viaţa mea şi alături de mine. întru ajutorul meu, da. dacă ei au dispărut, aceasta s-a întâmplat nu pentru că nu i-aş fi iubit, ci pentru că nepotrivirea dintre noi s-a simţit în tăceri ascuţite şi în recalcitrări la toate nivelurile, în îndepărtarea dureroasă dar de neîmpiedicat. pentru că am avut puterea să ne simţim viitorul într-un cerc deschis. fiecare dintre noi s-a măritat cu nevoile pe care le-a avut, cu iluziile şi visele pure avute la vârstele acelea tinere.

în iarna asta, care de trei ori pe săptămână se transformă în primăvară, par să am cele mai teribili revelaţii şi gânduri de om în prag de pensionare. treceri de la tristeţe la bucurie obligată, salvatoare dar uşor risipitoare. aproape că mă suflă vântul în luna asta. când nu mai ştiu încotro să o apuc. pentru că simt că am chemări din zece mii de părţi? pentru că simt că am chemări din zece mii de părţi, da. însă aproape niciuna nu-mi oferă siguranţa unei respiraţii uşoare, unui stat la plajă pe acoperişul blocului care să mă asigure că nicio rafală de vânt nu mă va arunca de la înălţimea aceea. dar cel mai mult, am puterea de înţelegere, răbdare şi aşteptare. ficare sfârşit de săptămână ma pune în faţa revizuirii fişei mele de comportament şi de naştera  a altor idei şi gânduri. toate astea pentru că simt că mi-am adus luciditatea la o vârstă de aproape aur.

post editat

într-o dimineaţă o să iau avionul sau cel mai alt rapid mijloc de transpor şi o să ajung la marea din nord.

Către Iulia

iulia mea, posturile astea de pe blog sunt sănătoase doar dacă le adresez. de aici, vezi şi tu, incapacitatea mea (decât aparentă) de a juca după cântul cuvintelor. no, care-i ideea? păi, doamnă, e simplu. e foarte simplu. MI-E LENE! e vorba de o formă a lenii îndreptate doar spre mişcările suomice ale necesităţilor mele imediate. şi, plus de asta, iulia, ciclul meu bioritmic emoţional e la pământ. ceea ce înseamnă că sunt plouată, că m-aş juca cu puppy toată ziua, că aş ieşi la plimbare, aş găti, aş bate covoare şi spăla geamuri. şi asta (totul merge pe cauzalitate, ştii?) doar pentru că o formă de negativism exacerbat a înlocuit puterea mâinilor şi a conexiunilor neuronale de a prinde tonele de maculatură printate în finlandeză, de a le rumega şi digera. cred că nu am de ce să-mi fac probleme că nu ai înţelege, iulie în ianuarie. şi apoi, încă ceva: [...] (era legat de noua vârstă pe care o să o acumulezi în curând).

trecând peste plângerile lui mara, iulia, vreau şi nu numai că vreau, dar chiar pretind că, aseară, mai axact azi-noapte, cineva foarte apropiat mie (nu zic cine; persoană publică :-) mi-a făcut o clismă emţională, respectiv o (mai bine zis) curăţare a nemiluitei mele bunătăţi inconştiente, o aproape remodelare a preconcepţiilor mele ce ţin de viaţă şi oameni, o coborâre pe pământ, cum s-ar zice, (îţi mai pot da sinonime. şi asta nu ca să mă înţelegi, că ştiu că o faci, ci ca să cuprind eu cu foarte mare claritate gravitatea întâmplării). de atunci şi până acum am trecut printr-un somn agitat (sunt sigură că am dat din picioare teribil de tare), m-am trezit ciufută şi spăşită tare; mai că nu mi-am pus batic în cap, întru penitenţă şi spălarea păcatelor, am mâncat rău, ca după o boală ce m-a ţinut la pat în chinuri, mi-am aranjat masa de lucru cu tremur de mâini, m-am aşezat de scaun şi de atunci şi până acum am născut vreo zece motive gogonate care să mă scape de citire în limbi străine (m-am jucat cu puppy, am primit nişte musafire, am citit bloguri, am făcut duş, am rearanjat masa de lucru, am remâncat, m-am reîmbrăcat şi am aşteptat să rămân singură acasă- crezând că ăsta cel din urmă lucru îmi va retrezi dorinţa de sedimentare preanecesară!). păi da, iuliuţ, pentru că sunt încă în revelaţie, trăiesc vremuri grele de conştientizare a cruzimii care ne înconjoară. c’est fini, darling, plec în căutare de noi motive drăguţe sau stânjenitoare. mi-e lene, dar ştiu, paradoxul te anunţă că am scris postul ăsta.

iulia, încă nu pot să te las. acum recuperez şi eu cu amărăciune tot timpul în care mi-am ţinut urările de bine şi dor în papucii de casă. sper să apuc să te mai văd ( :D). zic asta pentru că am impresia că dorul de tine e atât de vulnerabil, încât poate ajunge la neputeri atât de grave, încât să se lase chiar pricopsit de tot soiul de boli. mi-e dor de tine şi aştept să vină primăvara. aşa sunt eu. melancolică şi afectivă tare. în sfârşit, bărbat nu o să fiu niciodată :).

cam atât.

no, şi acum îţi dau ceva ce să te înveselească :D (după cum ne spune tradiţie, tot de la ilodor :-)

later edit: scrisoarea către tine şi o gură de aer au fost ultimele motive care m-au pus pe treabă.

primăvara

azi am  desenat drumuri de ţară (pietrose, strâmte şi umbrite), i-am povestit despre ninsorile din tinereţea mea şi am învăţat cuvinte noi în franceză. apoi am băut ceai din petale de floarea soarelui accesorizat cu bucăţi de cuişoare. am ronţăit şi biscuiţi. ne-am propus să nu stăm pe gânduri o săptămână încontinuu şi să udăm florile, să aprindem lumănări pentru sufletele morţilor şi pentru ale noastre, să mâncăm numai legume şi să ne trezim dimineaţa devreme. mergem la frizerie şi la bijutier să ne strâmteze inelele şi căutăm un râu în apropiere ca să-l pozăm din diferite poziţii.

de două zile nu stăm pe gânduri şi suntem ca la maraton. pentru că nu stăm pe gânduri. de fapt, ni le-am publicat într-un volum colectiv (gândurile) acu o lună. a durat o lună, da, după cum spunea, să le scoatem (pe unele cu cleştele, pe altele cu linguriţa; a depins de starea fiecăruia), să le aşezăm într-un bol imens (pe toate) şi să facem din ele o salată condimentată. a ieşit o treabă bună!

de două zile stăm pe gânduri ca să mai treacă încă cinci şi alte încă trei săptămâni. şi apoi le publicăm într-un volum personal. noi oameni doi. şi de data asta (nu ne-am gândit), am afirmat destul de direct: punem mai multă sare.

primăvara.

despre LINUL din colinde

racu, broasca si o stiuca – intr o zi s au apucat – de pe mal in iaz s aduca – un LIN mare, minunat

racul inapoi se da – broasca tot in sus salta – stiuca, vaaai   ce se izbea – si LINUL nu se clintea

morala:

fie LINUL cat de LIN, cand in obşti nu e unire – nici o treaba nu se face – cu izbanda si cu pace

(tot ilodor)

Adio, Europa!

Iubite domnule profesor, fost filosof, fost orator, fost grămatic, probabil fost inspector- ortograf- vinalcool, află de la mine că, deşi e pace, suntem în plin război al cuvintelor. Există cuvinte Tanc, cuvinte Bombardier, Mitralieră, Rachetă. Cuvinte gaz lacrimogen, gaz asfixiant, gaz paralizant. Am văzut cuvinte viteze murind eroic în linia întâi, cunosc cuvinte ce au dezertat, ce s-au automutilat; cuvinte trecute la duşman, fofilate în spate, unde sunt căruţele cu pâine. Dar ce este mai trist, dascăle, este faptul că am văzut- şi văd şi astăzi- o mulţime de cuvinte moarte (pe baricade, în luptă, prin puşcării sau mănăstiri), cuvinte ucise pe la spate, mişeleşte, sau arse în cuptoare, şi multe alte mici şi nenorocite cuvinţele, strivite chiar la naştere, direct pe buzele gângurinde ale copiilor. De cuvintele- văduvă ce să-ţi mai vorbesc? Ele îşi bocesc soţul, sau copilor, sau fratele. Ca o amărâtă spicheriţă ce sunt, când văd o Pieta, eu lăcrimez şi zic: “iată o biată Marie plângându-şi primul şi ultimul Cuvânt”.

din I. D. Sîrbu, Adio, Europa!

Iulia,

de fapt, danciu maria şi-a dezgropat identitatea pe blog. e născută iarna (da îi place vara) şi o cheamă din trei cuvinte. am impresia că, de când ne-am mutat, ea printr-un întreg judeţ, eu într-un singur oraş-sat-cătun (sau separat), s-a desprins de post-adolescenţa ce i-a dat-o clujul (era şi firesc, ştiu), dar cum să spun ca să-mi iasă?, maria iulia şi ramona s-a transformat OFICIAL într-un om mare. cum să-ţi mai spun ca să înţelegi că de când o să încep să fiu şi eu mare, o să mergem împreună la ţară, pe munte, să culegem flori de câmp, să modelăm prunci şi să ne ţinem de mână? înţelegi, ştiu, dar vreau să nu uiţi. [...] şi îi şade bine în postura asta de doamna la şcoală, de doamna care e acum în vacanţă, de doamna care găteşte şi care se aproape mărită cu oraşele ei, ce mai, de doamnă doamnă. eu mă duc la ea cu faţa plecată şi-i spun că:

doamnă, eu încă sunt copil, pentru că tot ceea ce pot mai bine ocroti acum este timpul... îl savurez, îl mestesc şi îl diger, îl las la dospit, îl pun la culcare (să se facă mare), îl scot la plimbare, doamnă, şi stăm de vorbă, aşa, ca între doi prieteni ce ştiu că, de când se va împlini anul, nu vor mai avea secrete. aşa că, dacă ai să mă ierţi de ceva, mă iartă; de m-am ţinut prea mult de mână cu el  sau  de ne-am sărutat prea mult pe ascuns, în poduri imaginare, de ne-am permis să visăm prea mult sau să ascultăm prea multe poveşti. cu atâta doar am fi putut păcătui. poate o să alegi, totuşi, să ne feliciţi. ştiu eu pentru ce? pentru vară, toamnă, iarnă, primăvară şi iară vară.

şi, doamnă, ilodor zice aşa:

am luat iarna-n spate

eu cred (şi când spun eu, spun că ridic sprânceană şi picioarele-n aer) că e vremea să îmi dezleg obloanele şi să le aşez în cufărul cu lucruri netrebuincioase. cu asta am vrut să zic că, da, azi mi-am dat jos obloanele, mi-am legat un fular lung şi roşu la gât (de 3 ori hop şi ţop), m-am oprit în faţa scării, m-am uitat atent la ce se întâmplă prin jur şi pe sus şi: am călcat zăpada-n picioare, am crăcănat ochiul aparatului de luat în amintire ca să cuprind o pădure colorată-n alb şi crengi multe şi mute, un pescar cu-n peşte-n undiţă (până să ajung la peşte, am dat zoom mare :-s), un bunic ce trăgea de o sanie pe care se afla (avea şi un măr în mână) nepoata lui sau, cine ştie… nepoata lui, da, şi care mi-a zis sărutmâna!, fără să mă cunoască. i-o fi plăcut că îmi erau ochelarii plini de zăpadă, doi tovarăşi de plimbat  ce-au ieşit să salute iarna şi digul alb (un căţel şi un stăpân), o cărare prin pădure (lungă şi abruptă; ştiu eu unde duce. vai!) pe care a început să o urce un bătrânel cu o plasă în mână (cred că grea). din valurile vremii, aşa părea bătrânelul. şi apoi tot aşa, îmi mai lipsea sania, că în rest eram violată de zăpadă..

… adică a nins cu găleata azi, la dej.