îmi amintesc că eram copil, iar despre durere nu aveam cunoştinţe prea multe. mă revăd şi acum întinsă pe covorul roşu din camera mea, acoperită de soare, în încercările bărbătoase (de atunci) de a mă concentra la acele înfipte în urechea mea sau, aşa cum ai zis tu, la cimentul cald vârât acolo. faptul că stăteam întinsă pe covor, cuprinsă de spasmele durerii ăleia, în aşteptarea orei care-mi va aduce cele trei picături care să-mi soarbă durerea, mi-au rămas cel mai bine prinse în amintire. şi soarele ăla de vară.
ieri am revăzut-o pe fosta vecina de vizavi, care nu mai locuieşte de ani mulţi în bloc. singurul lucru pe care mi-l aduc aminte despre ea e faptul că poartă un număr mai mic la un picior. eram (iarăşi) mică când, întâmplător, am aflat asta şi mi-a fost de ajuns ca să mă macine şi să mă şocheze ideea de a avea o un pantof mai mic decât celălalt. niciodată nu am reuşit să văd această diferenţa. chiar şi ieri, când eram în urma ei pe stradă, i-am urmărit picioarele. mici, dar egale.
şi iulia… ştii? mi-e dor de tine.
orele mele sunt calde şi gustoase. nicio parte din binele meu nu mă părăseşte. şi asta o iau ca pe o compensare a nereuşitelor mele scolăreşti. am speranţe de om bătrân. poate mă înţelegi.să am nepoţi mulţi şi frumoşi. adică amintiri.
despre fericirea mea, numai de bine.
şi am pretenţia ca cei ce îmi acordă şi sporesc stările de bine, să primească, cumva, împătrit. sau şi mai mult, dacă e posibil.
