ne-suparare

 

cumplită viaţă fără ascultători. nu sunt cel mai bun caz, nici cel mai bun povestitor, nici cel mai bun prieten, nici cel mai bun iubitor. reacţionez pătimaş şi cu emoţii impulsive la lovituri de palme copilăreşti. şi mă simt ca într-o strânsoare atunci când nu-mi conştientizez intenţiile salvatoare, aş zice. mi-ar plăcea ca măcar un sfert din inteligenţa mea emoţională să se transforme în bărbat violent si netrebnic. ca să nu-mi mai plâng nereuşitele celorlalţi. pe care eu aş fi încercat să le reuşesc.

la şcoală, copiii sunt neştiutori în ale umanului şi profundului, iar cei ce ar vrea să le stăpânească, nu prea reuşesc din cauze  naive. îi preţuiesc, pentru că le înţeleg elanul, pentru că mă re-cunosc pe mine, încercând, parcă, să o salvez pe mara la 14 ani şi să-i deschid mintea cu prietenie şi astâmpăr. dar nu mă cred ei. şi nu-şi doresc coloană vertebrală statornică. şi nici nu-şi preţuiesc vârsta şi locul plin de linişte în care trăiesc, care ar putea să le ierte păcatele făcute în zgomot de mai târziu. îi îndrăgesc pentru că le înţeleg naivitatea şi nedreptăţile vârstelor lor, vârste care nu îi lasă să completeze libertatea cu cumpătarea.