toamna se numără dezamăgirile. odată cu nemulţumirile mele, s-a lăsat peste ţară şi lume o pată de tristeţe atât de aspră şi apăsătoare, încât încep să-mi transcriu viitorul în culori mai pale decât cele preexistente. cei mai mulţi copii-copilaşi din zilele astea (care se prăbuşesc înainte de a începe) nu mai vor să-şi recunoasca etapa firească de viaţă. se cred sau sunt nevoiţi inconştient sa se creadă oameni mari, cu probleme de ordinul comportamentului si al firii nechibzuite, lătrătoare, impure rău de tot. unii, cred, n-ar mai trebui să se numească chiar atât de copii. sunt nişte hibrizi intolerabili, compuşi din prea multe paradoxuri. cei mai mulţi, ar trebui să renunţe de tot la şcoala unde se sunt învăţaţi despre lucruri şi unde se încearcă să li se înmâneze câteva competenţe esenţiale, la o şcoală unde să fie învăţaţi despre cum să-şi trăiască viaţa şi despre cum să fie ceea ce trebuie sa fie. în termeni mult mai aspri ar trebui sa vorbesc, dar înca nu mă lasă ochii, cărora nu le vine să creadă, şi mintea, care nu înţelege exact ce se petrece. presimt, totuşi, că vor urma pomelnici mai dure/ dureroase.
Mara, nu TE TEme. Hai să fim ceea ce simţim, nu ceea ce vedem în jurul nostru! Nu avem competenţele necesare reechilibrării unei societăţi întregi, de la legi, familie, şcoală, elevi. Aşadar, de ce să ne asumăm miile de disfuncţii, de malformaţii? Le constatăm, şi mergem mai departe. Vor fi şi vremuri mai bune, cu siguranţă. Şi mai e ceva: copiii n-au nicio vină. Lipsesc modele, Mara, lipsesc, lipsesc, lipsesc…şi ei n-au încotro.
E cel mai adevărat răspuns pe care l-am primit până acum. Cel putin, am încetat să mai arunc cu pietre în mine…
Lipsesc modelelele ,dragostea si banii….